In 1964, l-am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m-a prezentat “divinului” care mi-a aratat,
spontan, o violenta simpatie. Socotea ca noi, romanii, avem o misiune sacra, de gardieni ai latinitatii, aici la rascrucea imperiilor moarte. Mi-a daruit un foarte frumos album, cu o dedicatie care cuprindea intreaga pagina de garda si in a carei grafica exaltata se afla pecetea lui indelebila.
“Pastreaza-l bine. Dupa moartea mea, il vei vinde la licitatie”.
L-am asigurat ca nu ma voi desparti niciodata de el.
“Sa nu spui asta. Banii au o importanta capitala in existenta noastra. Inca din copilarie mi-am dat seama de asta si am hotarat sa trec prin viata usor multimilionar. Lectia asta am invatat-o foarte devreme. Aflasem ca Cervantes, cea mai mare glorie a Spaniei, si-a sfarsit zilele la inchisoare. Am invatat, de asemenea, pe bancile scolii, ca Cristofor Columb, care, totusi, ne-a daruit un intreg continent, a fost, la intoarcere, aruncat in temnita, pentru ca facuse datorii. Am hotarat, asadar, in fata acestei dureroase amintiri a doua experiente ilustre, sa-mi iau precautiile indispensabile cat mai curand posibil: ca sa devin celebru, trebuia sa fac un stagiu in inchisoare, si ca sa ies de acolo trebuia sa acumulez cateva milioane. O data implinite aceste doua conditii, viata devenea posibila…”
Obisnuit cu declaratiile lui provocatoare, care ii scandalizau pe multi, amicul nostru l-a intrebat in gluma: “Daca un miliardar ti-ar cere sa nu mai pictezi timp de un an, cati bani ar trebui sa-ti dea?”
“Nu multi. Cateva milioane”. (asta se petrecea in 1964)
“De ce?”
“De dolari, bineinteles. Sa fim practici. Trei milioane de dolari si nu mai pun mana pe pensula un an de zile”.
“Salvador, goana asta dupa bani ma uimeste. Vad aici cateva proiecte de vaze. Crezi ca acest gen de activitate comerciala e demna de un mare artist?”
“De ce nu? In timpul Renasterii, toti pictorii faceau asta. Leonardo da Vinci desena gradini, a desenat jartierele pentru uniforma garzii papale, a desenat o multime de obiecte cotidiene. Prietenii mei s-au revoltat cand, acum 25 de ani, am desenat cravate si covoare. A fost un scandal enorm. Colegii mei tipau: “Dali se prostitueaza desenand cravate!” Cred ca erau pur si simplu gelosi ca nu li s-au facut si lor asemenea propuneri. Zece ani mai tarziu, Miro, Picasso si Cocteau s-au apucat, la randul lor, sa deseneze mochete, fete de masa, farfurii si o mie de alte obiecte mai putin nobile…”
Discutia asta m-a impresionat puternic, dovada ca o pot reda, dupa atata vreme, aproape cuvant cu cuvant. Mi-am amintit de ea ieri, cand un spectator, intelectual subtire, deplangea faptul ca unii dintre marii nostri actori se prostitueaza in filme, in reclame sau spectacole nedemne de statutul lor artistic.
Cine are dreptate? Dali sau intransigentul meu spectator? E o dilema, pe care fiecare artist o rezolva conform filosofiei si… nevoilor lui.
Sursa: Cronica Romana
